Portret tânără la stomatolog

Îţi aştepţi rîndul pentru consultaţie la medicul stomatolog. Realizează portretul tinerei care aşteaptă pe banca de vizavi.

Cu un aer plictisit, iau de pe masă o revistă şi aştept să îmi vină rândul. Din când în când, mă uit prin hol şi la un moment dat îmi îndrept privirea către banca de vizavi.
În faţa mea, observ o tânără domnişoară cam palidă la faţă, cu o figură speriată. Îşi ţine coatele apăsate pe geanta verzuie pe care o are în poale. În mână ţine biletul de programare pe care, cu nerăbdare, îl învârte şi îl suceşte între degete.
Părul său castaniu este prins în coc, iar pe lângă urechi atârnă discret câteva fire ondulate. Cu ochii mari, castanii şi genele dese şi lungi, priveşte în jur cu un aer speriat. Bate uşor cu tocurile în podea, semn că nu mai are răbdare.
Îşi dă jos eşarfa neagră de satin şi o bagă în geantă, după care îşi desface un nasture de la cămaşa care o strânge uşor la gât. La buzunarul drep al acesteia, se poate vedea agăţat un ecuson cu poza şi numele ei : Iordache Mihaela – stundentă. Picioarele subţiri îi sunt acoperite de o fustă lungă din bumbac, neagră pe care sunt cusute note muzicale în culori vii. Pe funtea-i lată se văd broboane de sudoare care curg uşor pe tâmple.
Începe să îşi muşte uşor buzele groase de un roşu aprins şi îşi îndreaptă atenţia către inelul pe care îl poartă pe degetul mic. Îl învârte, iar la un moment dat îl scapă sub bancă. Când se apleacă să-l ia, îi observ corpul subţire şi văd cum cămaşa umedă de la sudoare este lipită de spate, iar coastele îi ies în evidenţă.
Între timp, se deschide uşa şi intră un necunoscut. Tânăra sare speriată şi se loveşte la genunchi. Se aşează la loc şi îl masează uşor. Se uită la ceasul de pe perete, apoi la cel de la mână şi scoate din nou biletul de programare.
La scurt timp, îi sună telefonul. Îl scoate din buzunarul paltonului gri, care este aşezat pe marginea băncii şi răspunde. Unghiile lungi, date strident cu rosu îi fac degetele subţiri. „Da? Nu se poate! Vin imediat.” Tânăra aruncă repede telefonul în geantă, îşi pune paltonul şi pleacă grăbită.
„Se pare că mă va consulta medicul mai devreme decât mă aşteptam”, îmi spun în timp ce mă îndrept spre cabinet.

Sfatul prietenului

„…şi de atunci am ascultat sfatul prietenului meu. Imaginaţi o povestire cu acest sfârşit ”.

„Milioane de fulgi de zăpadă….”, răsună în maşină una dintre melodiile mele preferate. Dan, Mirela, Bogdan şi cu mine ne îndreptăm spre Predeal, locul unde ne vom petrece anul acesta sărbătorile de iarnă. Cântăm, batem din palme şi râdem zgomotos. La scurt timp, zăresc un panou pe care scrie: „cota 1200”. Începe să ningă. Crestele munţilor sunt acoperite cu zăpadă, iar norii groşi plutesc deasupra lor. Încet, încet, parbrizul se umple de zoaie de la fulgii mari care, o dată ce cad pe acesta, se topesc. Pornesc ştergătoarele. Din cauza vremii, se circulă tot mai greu.

„Nu crezi că ar fi mai bine să ne oprim undeva peste noapte?”, întreabă Mirela care se află pe scaunul din dreapta mea. Îşi sprijină capul pe centura de siguranţă, iar cu buricul degetelor îşi scrie numele pe geamul aburit. Pe bancheta din spate sunt băieţii. Ameţit, Bogdan propune să nu ne oprim şi să continuăm drumul, după care-şi desface a patra cutie de bere. Are obrajii îmbujoraţi şi, din când în când, îmi mimează, în oglinda retrovizoare, un sărut. Lângă el se află Dan care, cu ochelarii sprijiniţi de baza nasului, studiază atent harta. Aprobă ideea Mirelei , iar la scurt timp îi dă o palmă peste ceafă lui Bogdan.

„Uitaţi, 5 km până la Cabana Pârâul Rece!”, spune Mirela în timp ce şterge geamul cu mâneca puloverului. Măresc viteza, însă Dan îmi spune să merg încet. Încăpătânată îi ignor sfatul. Sunt obosită, iar gândul că aş putea să mă odihnesc într-un pat mă moleşeşte tot mai tare. Brusc, pierd controlul volanului, iar maşina începe să alunece către prăpastie. Apăs speriată frâna, dar automobilul nu se opreşte. Toată lumea se panichează, Mirela ţipă, Bogdan înjură, eu tremur toată. Dan se repede din spate şi trage frana de mână. Invârt repede de volan şi ne proptim în şantul de la marginea drumului.

Cu ochii plini de lacrimi, Mirela îşi scoate centura şi iese afară: „Eşti nebună!”, ţipă aceasta, apoi trânteşte portiera. Termometrul bordului indică -4ºC. În jur este linişte. Nu se aude decât vântul care şuieră şi spulberă în aer zăpada aşternută pe crengile brazilor. Scot o lopată din portbagaj şi i-o dau lui Dan care, ajutat de Bogdan, încearcă să elibereze roţile. „Bine că ai lopată, dar lanţuri la roţi nu te-a dus capul să pui!”, spune Bogdan în timp ce se chinuie să dea la o parte zăpada. Fruntea i se umple de sudoare, iar la scurt timp îşi dă jos geaca. Îşi aprinde o ţigară şi-şi dă cu mâna prin părul cârlionţat.

Dintr-odată, se aude un zgomot provocat de o maşină care vine din faţă. Grăbit, Dan face semne cu mâna, dar aceasta îşi continuă drumul, fără să oprească. Disperată, Mirela se pune în genunchi şi dă cu pumnii prin zăpada proaspăt aşternută. Ninge din ce în ce mai tare şi deja este întuneric. Nu rămâne decât să intrăm în maşină şi să aşteptăm până la ziuă. Pornesc motorul, apoi dau drumul la căldură.

Muzica în surdină ne calmează. Fără niciun stres, Bogdan aprinde o ţigară şi începe să scoată fumul pe nas. În maşină se simte un miros puternic de ars, nicidecum de tutun. „Tu fumezi iarbă?!”, întreabă Dan revoltat. Bogdan stinge repede ţigara, o aruncă pe geam şi refuză să vorbească. La insistenţele Mirelei acesta urlă şi cere să fie lăsat în pace. Iese din maşină, apoi trânteşte portiera. Merg după el şi, calmă, încerc să-l conving să vorbească. Uşor agitat, îşi freacă palmele şi, cu privirea-n pământ, recunoaşte că fumează de o jumătate de an. Rămân şocată. Intrăm în maşină şi ne comportăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La scurt timp toată lumea adoarme, însă eu nu îmi pot reveni. Îl privesc pe Bogdan cum doarme şi plâng.

De dimineaţă reuşim să luăm legătura cu o autospecială şi, ajutaţi de echipa de deszăpezire, scoatem maşina din şanţ. Îl las pe Dan să conducă în locul meu, pentru că eu am o migrenă îngrozitoare.

Mi-am dat seama că nu ar fi trebuit să mă încăpăţânez şi de atunci am ascultat sfatul prietenului meu.

Esti student in anul I

Eşti student în anul I. Ai închiriat o cameră. Descrie locuinţa şi pe proprietarul / proprietara acesteia.

Ceasul sună zgomotos şi mă trezesc dintr-o dată. Îl caut alene pe sub plapuma groasă şi verzuie ca să-l opresc. Dau cu mâna, îl găsesc, însă nu reuşesc să-l prind şi-l scap pe podea. Se sparge. Buimacă, tresar din pat, iau ochelarii lăsaţi pe noptiera joasă din stânga patului şi mi-i pun la ochi. Pe jos este plin de cioburi. Trebuie să vorbesc cu doamna Talida să-mi dea o mătură să curăţ.
Îmi pun repede papucii de pluş şi ies în grabă. Pe holul lung şi strâmt se simte un miros pregnant de cafea care vine dinspre bucătărie. Pereţii sunt acoperiţi cu tapet maroniu în dungi albe, subţiri. Cobor scările din lemn care scârţâie tot mai tare şi mă îndrept spre bucătărie. Cu mânecile bluzei suflecate şi şorţul alb strâns la mijloc, doamna Talida spală vase. Poartă o fustă lungă dintr-un material vaporos, imprimată cu diverse flori în culori vii. Fredonează nişte versuri pe care nu le pot înţelege. Ferestrele înalte şi late sunt larg deschise, iar perdeaua crem se mişcă uşor de la curent. Masa din bucătărie este rotundă, acoperită cu un mileu alb, brodat, în jurul căreia sunt şase scaune.
Doamna Talida este o femeie de culoare, plinuţă, cu părul lung, negru, împletit în cozi subţiri. Pe cap poartă o bentiţă lată de satin, verde. Mă observă, opreşte radioul, după care mă salută. Buzele groase, rujate cu un roşu aprins, îi dau de gol dantura perfectă. Cu o cârpă albă începe să şteargă farfuriile după care le pune în dulap. Îi povestesc ce am păţit. La scurt timp scoate o mătură din debara şi se oferă să mă ajute.
Ajunsă în cameră, mă grăbesc să curăţ mizeria, timp în care doamna Talida trage perdeaua veruie şi deschide fereastra. Uşor, uşor se poate simţi aerul proaspăt care intră în cameră. Dulapul înalt, de lângă patul lat, este burduşit cu lucrurile mele şi emană miros puternic de pin. Pe unul dintre pereţii portocalii se află oglinda, puţin crăpată la colţuri însă bine îngrijită. Lângă fereastră este biroul dezordonat, acoperit de tot felul de cărţi şi cursuri. Pe uşă este lipit un calendar pe care sunt încercuite datele examenelor.
Doamna Talida se apleacă şi îmi întinde făraşul. Cămaşa albastră, îi scoate în evidenţă decolteul. Ia resturile, le pune într-o pungă, după care iese din cameră şi merge să-şi bea cafeaua. Mă îmbrac, aranjez patul, după care cobor în camera de zi. Este o cameră spaţioasă cu mobilă crem, joasă. Vitrina, plină cu bibelouri, este prăfuită, iar prin colţuri se văd urme de degete.
Pereţii vopsiţi în galben sunt plini de tablouri cu poze ale familiei. La pervazul ferestrei sunt ghivece cu violete, acoperite puţin de perdeaua mov. Mă aşez pe canapeaua lungă, dintr-un material gros, verde şi pornesc televizorul.La scurt timp apare doamna talida cu două ceşti de cafea într-o tavă argintie pe care o pune pe măsuţa joasă din mijlocul camerei. Se aşază lângă mine şi împreună, ne uităm la ştirile de la prima oră.

Nu apuc să îi răspund căci pe uşă intră grăbită micuţa Vanessa. Este fiica acesteia. Doar ce a venit de la şcoală. Părul negru şi lung este prins în două cozi împletite, legate cu o panglică portocalie. Peste sarafanul uniformei, poartă un pulover roşiatic, subţire. Şosetele albe sunt uşor încreţite pe picioarele sale subţiri, ciocolatii.
Ţine în braţe o păpuşă mică de pluş cu ochii din nasturi şi gura cusută cu aţă. Cu ochii mari şi căprui se uită atent la mine, îmi zâmbeşte şi pleacă grăbită fără să spună nimic. „S-a ruşinat.”, spune amuzată doamna Talida, apoi Aranjez patul după care cobor în ciudaţi.
Vanessa, îmbrăcată în haine de casă, vine şi ea. Ţine un bloc de desen în mână. „Ţi-am desenat ceva. L-am făcut astăzi la şcoală.”, îmi spune ruşinoasă. Îl lasă pe canapea după care fuge. Îl deschid zâmbitoare. Pe foaie sunt desenate două fete care se ţin de mână, una înaltă şi creolă, iar cealaltă scundă şi ciocolatie.