1 iunie energic


Săptămâna trecută a fost una chiar foarte OK. Sâmbătă am avut examenul la Publicitate, iar toată săptămâna nu am făcut mai nimic în afară de faptul că am frecat analiza aia de reclamă până când am fost relativ mulţumită. Pe urmă mi-am dat seama, la sfaturile unui prieten, că de fapt, printul în sine nu m-a ajutat atât de mult încât să iasă pe placul meu. Dar nu asta e problema, important este să trec.

În dimineaţa asta m-am trezit cu un scop, să mă apuc odată să citesc şi eu pentru ISMM. Am început să dansez puţin, să fac mişcări de gimnastică pentru înviorare, am ţopăit pe aici. În fine, ideea e că trebuie să citesc mai repede. Cartea este lângă mine, stă deschisă, strigă după mine, iar eu tastez cu nesimţire şi nu o bag în seamă. Hai că mă duc să citesc, poate se supără pe mine şi pe urmă mă ignoră ea pe mine… şi n-aş vrea asta…

A, da, era să uit. Hai să trăim toţi de ziua copilului. În fond, undeva acolo încă avem sufletul de copil, aşa că ziua asta este pentru toată lumea.

Music, music, energy… and reading!

Bye!

Battery low


Şi uite aşa mă conving că ar fi bine să iau o pauză de la învăţat şi să mă mai relaxez puţin. Următorul examen pe care îl am este la publicitate. Cred că nu am dedicat atâta timp de studiu nici unei materii până acum, mai ales să citesc din timp. Ei, bine, a cam intrat frica-n mine, dat fiind faptul că celelalte guri spun că este un examen foarte greu: “Se pică pe capete”, “E greu, eu am avut restanţă” şi tot felul de astfel de replici. Momentan am să mă calmez.

Problema e că nu prea dorm. Sunt odihnită fizic, dar psihic cred că am să o iau razna. Sau nu.

Hai gata, mă apuc de treabă.

Cius

S-a dus primul an


Iată că am ajuns acasă. S-a încheiat primul an de facultate. Sinceră să fiu, nici nu ştiu când a trecut tot acest timp. A fost un an destul de OK, am făcut multe lucruri şi sunt mulţumită. Am multe în cap şi sper să reuşesc să le îndeplinesc. Mai e sesiunea şi gata, pot spune că s-a încheiat primul an. Şi nu îl aştept pe următorul cu nerăbdare pentru că vara asta am o groază de făcut, vreau să mă relaxez acasă şi, de ce nu, să aduc colege şi colegi de prin facultate să facem nebunii p-aci pe la mare.

Acum mă grăbesc să ajung la dentist, pe la liceu etc, etc. O să revin cu idei proaspete, atunci când o să fiu “pe val”. Aşa că urmează episodul II.

P.S.: Ăsta rămâne blogul pe care voi scrie de acum încolo. M-am decis, gata. Adjudecat!

Project Management Weekend


Weekendul trecut am participat la un training de Project Management care s-a ţinut la Facultatea de Filosofie. şi, ce să vezi, am luat şi certificat de absolvire. Iniţial am crezut că nu este cine ştie ce, dar pe parcurs mi-am dat seama cam cu ce se mănâncă. Iniţiatoarea proiectului a fost Natalia Ciobanu, de la Fondului International de Cooperare si Parteneriat al Marii Negre si Marii Caspice. Cel care ne-a trainuit a fost Alex Molea.

Am învăţat care sunt etapele în crearea unei campanii şi chiar am făcut una. Am nimerit într-o echipă cu oameni deosebiţi. Am fost patru fete şi un băiat. Dan, Dan cel înţepat de albină (a fost “atacat” de una înainte să ajungă la training) a fost cel care ne-a inspirat în alegerea numelui echipei: Beee5. Ne-am gândit că ăsta ar fi bâzâitul albinei.

Anda, Căti, Dan, Roxana, Claudia
Anda, Căti, Dan, Roxana, Claudia

Ne-am legat de zona litorală (evident, cea din Constanţa de la mine din cartier) şi chiar ne-a ieşit ceva frumos. Dacă ni se aprobă proiectul, la vară chiar îl vom derula.

Au mai fost patru echipe pe lângă noi cu care ne-am simţit bine, am făcut jocuri interactive şi ne-am “promovat” ideile. A fost o experienţă frumoasă. Mi-am dat seama că m-aş descurca şi pe un astfel de domeniu, deci am un plan de rezervă în cazul în care viitorul nu pare să fie aşa cum mi-aş dori.

Participanţii la Project Management
Participanţii la Project Management

Sper că toţi s-au simţit bine, iar cei care au venit în prima zi, apoi au renunţat, să le fie ruşine! Neserioşi! Aţi pierdut lucruri interesante. Poze de la training gasiti pe contul de Facebook al ASJC.

Ploaie de mai


Picături mari şi moi de ploaie îmi cuprind trupul. Se izbesc de mine, dar nu simt durere. Doar furnicături şi felul cum apa se îmbibă în cămaşa mea de in. Zâmbesc, mă uit spre cer şi închid ochii. Îmi întind mâinile, desfac palmele şi simt cum picturile de ploaie îmi gâdilă buricele degetelor. Sorb umezeala de pe buze, apoi le muşc uşor. Nu văd nimic, doar ascult concertul unul cu natura, iar eu una cu ploaia.

Când mă simt pierdută, ea îmi cuprinde toată fiinţa.

Cum să câştigi licenţă de antivirus


Mi-am adus aminte că prin martie am participat la un astfel de concurs.

Pentru că netul meu merge atât de prost, nu am reuşit să îmi downlodez antivirusul pentru laptop. Aşa că tot am prieteni. În fine, iată cum suna povestea:

Povestea tinereţii mele-i scurtă… în ceea ce priveşte viruşii.

Nu pot să zic că am o poveste şi atât. Am mai multe. Intrebarea e următoarea: „Când nu are Anda viruşi?”. Ei, bine, este o întrebare complicată.

De când am venit în Bucureşti la facultate am renunţat în a mai avea un animal de companie, aşa cum aveam în Constanţa. Lucrul ăsta m-a afectat, aşa că am început să cresc tot felul de „animale imaginare”, de dorul căţelului meu. Pot spune că am o crescătorie de virusei, pe care i-am ajutat să se înmulţească. La început erau câţiva prichindei. Dacă ar fi stat cineva la calculator nu i-ar fi simţit, dar eu le ştiam existenţa. Nu aveam un antivirus pentru că na, cine e nebun să-şi omoare copilaşii.
Povestea lor a început în Constanţa. Era o familie mică, iar când au dat de viruseii din Bucureşti s-au înmulţit considerabil. Acum mă supără, nu sunt cuminţi. Până şi cel mai banal joc se mişcă în poze. Nu mai zic că stau vreo două minute faţă de 15 secunde ca înainte.
Să zicem că am nevoie de un antivirus, aşa cum am avut nevoie de o zgardă cu electroşocuri pentru câinele meu care latră ca un cretin atunci când vine cineva în casă. Pe el în „electroşochez”, iar pe virusei ar trebui să-i ard, să-i ia mama lui Windows Xp.
Adevărul este că după ce-mi instalez Windows-ul, nu am încredere în vreun Antivirus, iar dacă mă hotăresc să iau vreunul, ori nu merge, ori trebuie plătit, iar eu nu am bani pentru a investi în aşa ceva. Mai uşor e să dau format.
Deci, nu port antivirus în ideea că viruşii oricum intră. De ce să stea săracii să se lovească de un amărât de firewall, pe care la un moment dat îl vor dărâma? Măcar să am viruşi sănătoşi, nu nişte marmote ameţite care s-au lovit insistent în acel zid.
Ei, bine… Şi cum plăcerea asta s-a cam dus, pot spune că acum am nevoie de un antivirus. Am instalat Avast!, dar e cam mort decât viu. Nu face nimic. Înseamnă că viruseii dorm!!! Aşa se întâmplă probabil când laşi pe cineva să-ţi instaleze un antivirus, după ce te-a bătut la cap două ore, ţi-a băut tot sucul şi a fumat ţigară după ţigară.
Acum stau şi mă uit la el. Singura chestie care mă încântă este acel „a” care este şi iniţiala numelui meu. Măcar asta să ne lege.

Concluzia mea ar fi că nu sunt o mamă autoritară, iar copilaşii au întins coarda foarte mult, atât de mult încât am nevoie de un antivirus BUN, nu orice bâlci de doi lei.
Poate BitDifender este alegerea cea mai bună.

Copilaşii mei aşteaptă un alt antivirus. S-au săturat de aceeaşi mazăre, fasole şi cartofi fierţi pe care le primesc în fiecare zi, atât la felul 1 şi 2, cât şi la desert.

Ia uite ia aici!

Nenea cu “n-am loc”


Sunt în tren spre Bucureşti. Am luat acceleratul de la ora 15:38 ca să mai petrec şi eu nişte timp cu ai mei. Este full, evident, doar merge până la Oradea.

Am nimerit într-un vagon semi-decopertat, pentru că la mijloc nu mai este despărţit de compartimente, ci arată asemenea unui Rapid.

Pe scaune nu prea scriau numerele, dar m-am ghidat după cele afişate pe micul panou. Când mi-am luat bilet vânzătoarea mi-a spus că nu mai are loc la geam, dar după cum arăta micul panou (şi după cum am vrut eu să cred), m-am aşezat la geam (că “aşa arăta” sau mai bine zis aşa voiam să arate). Am făcut asta mai mult pentru că e singura priză şi îmi pot băga râjniţa la priză.

În fine, trenul a plecat, compartimentul s-a umplut mai mult de jumătate. Pe la Feteşti a urcat “nenea” care nu avea loc, iar domnişoara de lângă mine l-a invitat să stea jos până vine “proprietarul” (care de fapt eram eu). Toate bune şi frumoase până la Ciulniţa unde urcă un tânăr. Acesta îşi revendică locul, arătând spre o tipă şi spunându-i că stă pe locul lui. Totul devine o zarvă mare, fata “cu favorul” se ridică şi începe să se uite cum sunt locurile aşezate. Nenea, cu şapcă, trecut de 50 de ani şi îmbrăcat semi-sport (asta pentru că are blugi, gen!) stătea chitic. Tipul s-a aşezat pe locul lui, în picioare rămânând doar fata blondă (adică aia cu favorul). Eu spun fetei de lângă mine că “nenea” stă pe mut şi tot vociferez, până când acesta este întrebat ce număr are. Recalcitrant şi foarte deranjat de o asemenea îndrăzneală, a zis că se dă la o parte doar dacă vede bilet cu numărul 61 pe el. Îl scot, îl arăt. Tipa cu favorul la fel. La o privire mai atentă eu stăteam pe locul ei, iar ei i-ar fi revenit numărul meu. Am făcut schimb de bilete, i-am arătat lui “nenea” numărul şi, în sfârşit, s-a ridicat.

Acum stau şi mă uit la el, iar de fiecare dată când îl “săgetez” schimbă privirea. Of, ce vinovaţi estem!