Melc, melc, codobelc!
Azi m-am întâlnit, în sfârşit, cu Andrada. Nu ne-am mai văzut de la bac.
După ce am stat la taclale ore întregi, am decis să ieşim prin parc. Vremea era perfectă. Doar ce plouase, iar aerul era tare proaspăt. Un miros umed de frunze. Simţeam parcă norii cum îi respir.
Am decis să mergem în parc. Până să ajungem, Andrada a călcat un melc fără să vrea. Am ajuns în parc, am dat nişte ture, apoi am găsit o potecă plină cu melci. Ne-am gândit că, aşa cum a călcat unul mai devreme, aşa ar putea fi călcaţi şi cei care “nu circulau regulamentar”.
Astfel, ne-am apucat să luam melci şi să-i punem în iarbă ori pe frunze.
După cum ştim din copilărie, aceştia se bagă în cochilie şi ies dacă le cântăm următorul cântec:
Melc, melc codobelc
Scoate coarne boureşti
Că te duc la baltă,
Şi-ţi dau apă caldă,
Şi te duc la Dunare,
Şi-ţi dau apă tulbure,
Şi te sui pe-un buştean,
Să mănânci …leuştean.”
Ne-am adus aminte de copilărie şi cântam ca nebunele. Aceştia scoteau coarniţele, apoi râdeam zgomotos. Când au trecut doi tipi, ne-am dat repede în jos şi am tăcut. De fapt, era un el şi o ea. Am continuat să strângem melcii, până am eliberat aleea. Erau unii aşa mici şi drăguţi! Păcat că sunt lipicioşi!
He, he! Cu astea spuse, vine toamna! Bine-mi pare!