Archive for January, 2009

Vacanţă!


Iaca, a venit şi vacanţa – teoretic astăzi, practic de când a început şcoala, mai exact din ianuarie! –
Înainte ştiai că termini semestrul în decembrie înainte de sărbători, iar acum mai bine pentru noi: o lună (chipurile şcoala) + o săptămână de vacanţă de frecat menta.
Parcă aud… după revelion mă apuc de învăţat…. după vacanţa intersemestrială mă apuc de învăţat.. până se apropie bacul şi îţi spui: “Lasă mă, e şi sesiunea din august!” – Baftă celora care gândesc aşa, o să aveţi nevoie de noroc!
Mă uit la chestionar şi-mi dau seama că, pe zi ce trece, lumea este de acord cu mine. Mai sunt nouă zile de vor până la “vărsarea paharului”.
Mulţumesc celora care citesc acest blog, vă pup şi vă respect! Ceaulică!

Subiecte bacalaureat 2009 – Scumpul nostru BAC!


La începutul semestrului, prin octombrie, se punea problema variantelor de bacalaureat. Se tot zvonea că acestea vor fi publicate pe 30 noiembrie în speranţa că elevul va avea timp, chipurile, să se pregătească mai bine şi să fie în temă cu subiectele. Evident, pe 30 noiembrie nu s-a întâmplat acest lucru, ci s-a ajuns la sfârşitul lunii decembrie moment în care am fost anunţaţi că se vor menţine variantele din 2008, iar din acestea se vor selecta cerinţe care vor constitui 5 variante pe care nu le vor mai publica.
Zis şi făcut.
La şcoală profesorii au adus variante, au început să lucreze cu elevii ca să… aflăm acum că “Subiectele pentru bacalaureat 2009 vor aparea pe internet la data de 1 martie 2009” ?!?!?!??!?!
Cu toate acestea, pe edu găsim informaţia pe care o ştim din decembrie : http://examene.edu.ro/bacalaureat/modele_subiecte/probe_scrise/
Nu se mai înţelege nimic!
Mda, deja mă dezgustă! Se va alege praful de bacalaureatul ăsta cu siguranţă… deşi unii vor spune că deja s-a ales.

DOOM2, iubirea noastră!


Trebuie să rescunosc faptul că mă chinui să scriu acest articol de vreo trei zile. Cauza: lene, prea comodă, plictisită.
În ultima vreme am tot auzit de noi norme în ceea ce priveşte limba nostră. De ce s-a întâmplat acest lucru? Iată părerea mea:
Cele mai multe greşeli în limba noastră au luat naştere din cauza internetului, mai exact a messengerului. Cum descoperă acest lucru, fiecare “puştan” începe să scrie abreviat, să nu mai pună cratimă, să unească şi să despartă aiurea cuvinte. Cât despre semne de punctuaţie, mă scuzaţi, dar ce sunt alea? Mulţi se grăbesc să scrie prescurtat şi uită apoi cum este corect, iar Ministerul Învăţământului ce spune? Mai bine modificăm DOOM-ul că e mai uşor să acceptăm greşelile decât să ne chinuim să-i învăţăm corect. Şi… uite aşa ne trezim cu tot felul de cuvinte, exprimări care zgârie auzul.
Tot timpul aud servici în loc de serviciu, vroiam în loc de voiam. Ţin să menţionez faptul că profesori între 40-50 de ani fac astfel de greşeli, lucru cunoscut de toată lumea, nu e nimic nou, dar astăzi am fost plăcut impresionată de către profesoara mea de muzică. Deşi are 64 de ani vorbeşte CORECT! Voiam, seviciu, salariu… Respect!
DOOM-ul promovează prostia, ne întâlnim în viaţa de zi cu zi de persoane care scriu anumite cuvinte altfel, iar cei care mai ştiu câte ceva sunt daţi peste cap şi nu îşi mai dau seama ce este corect şi ce nu.
Aaaaaaa, era să uit. Există şi persoane care pun accentul GREŞIT pe anumite cuvinte pentru a scoate în evidenţă cât de culţi sunt şi inteligenţi. Noi, cei care cunoaştem această “bruială” care sună aiurea şi te zgârie pe creieri, îi lăsăm în pace. Cuvantul pe care l-am urmărit este carActer. (am pus A pentru că, normal, acolo pică accentul.). Din clasa a VIII-a, când era un profesor care punea accentul greşit, am ajuns în clasa a XII-a şi am realizat că toţi, cu excepţia profesoarelor de limbă română sau limbi străine şi unii elevi, spun cAracter. Beah! Cum sună! Poate sunt eu paranoia, dar nu îmi pasă!
Normal, trebuie să menţionez că aceste norme trebuie respectate şi la bacalaureat. Mulţumim!

Ups! Nu am chei…


Alarma telefonului sună insistent. Este 7:15. O închid şi-mi trântesc capul pe perna, dar, în trei secunde, sar din pat şi mă întrept către baie. Am o faţă buhăită şi refuz să mă mai privesc. Mă spăl pe mâini, pe dinţi şi mă stropesc cu nişte apă peste ochi. Astăzi mă duce Florin, fratele meu, la şcoală, lucru pe care-l stabilisem încă de aseară, de aceea nici nu mă duc la prima oră. Mă îmbrac rapid cu nişte pantaloni verzi, bluză mov, îmi pun şi eşarva la gât, tot verde, şi mă grăbesc să mănânc ceva. Iau o felie de pizza rămasă de seară şi reuşesc să o mănânc, deşi mi-e greaţă. Se trezeşte şi Florin apoi plecăm. El coboară înaintea mea, căci eu nu îmi amintesc unde mi-am lăsat telefonul care de altfel este pe “Silent”.
În fine, ajung la şcoală, am un conflict cu Alexandra, colega mea de bancă, pe motiv ca i-am încurcat foile pe care le avea pe bancă. O ignor şi încerc să nu îi răspund acuzaţiilor, însă aceasta insistă aşa că ţip şi eu la ea. Nu ţine cearta căci aflu că sunt învoită de la toate orele în vederea editării unor poze pentru o expoziţie. Olimpia, o colegă, fotografiază nişte imagini dintr-o carte pe care eu le modific ulterior în “Photoshop”.
Reuşesc să termin la 13:10, căci mă aşteaptă Cristi, prietenul meu, să mă conducă acasă. După o scurtă plimbare ajungem acasă. Formez la interfon “38”. Sună….sună….sună… nu răspunde nimeni. Îl sun pe tata:”Unde sunteţi?”. “Cu apartamentul să semnăm actele….”. “Păi, eu nu am chei, le-am uitat acasă”, spun tatei uşor zâmbitoare. “Venim în jumătate de oră, bunică-ta e la tataia.”, zice tata… Clar, nici în casă nu e nimeni…
Îl iau pe Cristi de mână şi mergem să ne plimbăm, moment în care o sun pe Alexandra, “iubita mea”, să văd ce face. Convesaţia: “bla bla bla bla”.
Ajungem în parc, mă dau în leagăn, Cristi mă tot împinge, moment în care povestesc despre Disnay… După o oră merg spre casă. Sun pe tata, dar nici acum nu ajunsese acasă. Am zis că merg şi îi aştept afară. Îl pup pe Cristi de “la revedere” şi intru în scară cu ajutorul unui vecin care avea cartela la dânsul.
Ajung la etajul 4. Scot nişte ciocolată din geantă şi mă aşez pe treptele reci… Mestec şi mă gândesc la nemurirea sufletului…. “Ce ar fi dacă uşa ar fi deschisă?”, mă întreb în timp ce sfărâm ciocolata între dinţi. După câteva secunde, râd ironic şi mă întrept spre uşă. Apăs clanţa, împing şi… uşa e deschisă???? DA, e deschisă!!! Au uitat să o încuie!!! Mda… Am intrat în casă şi m-am dezbrăcat cât am putut de repede. Simţeam că mă sufoc în hainele alea… Mă bucur însă că nu mi-am răcit “fesierul” prea mult pe scări…

RATB – viaţa reală


Din ciclul: “Controlori RATC şi RATB”, am deosebita plăcere de a posta o întâmplare pe care prietenul meu, tralala (Dan), a avut-o într-o zi cu aceşti stimabili domni. Aşadar, aşezaţi-vă confortabil căci urmează “ză big stori”.
Mă duceam la Plaţa (cunoscut şi drept Plaza, mall-ul ăla mare de pe bulevardul Timişoara, în care nu am fost decât de două ori în viaţă: o dată pentru a lua o sticlă de vin şi un album de artă, cărat cam cu forţa de un prieten, şi a doua oară acum). Mi-era lene să merg pe jos (pentru că-mi zburase o vrabie prin faţă). Luasem un bilet de autobuz (de două călătorii) de la Universitate, dar cum nu văzusem numărul 137 pe plăcuţa din staţie (prima oară am fost acolo cu 137, iar cum eu nu cunosc mersul mijloacelor RATB, preferam să nu risc), pornisem pe jos înspre Kogălniceanu. La staţia de la McDonald’s-ul de lângă Poştă şi de vizavi de Cişmigiu, trei chestii îmbrăcate în uniforme albastre, cu căciuli negre pe cap, se legau de două studente sau eleve (aveau ghiozdane în spate şi erau tinere). Le amendau fiindcă nu avuseseră bilete. M-am rugat să oprească autobuzul meu acolo, iar forţele divine sau hazardul m-au ascultat: indicativul lui era trecut pe plăcuţă. Ura! Nu mai lipsea decât ca turma de controlori să urce într-unul, ca să o pot urma. Până la urmă, nici nu ar fi contat în ce urcau idioţii: important devenise să urc şi eu o dată cu ei.
Norocul meu: vine taman un 137. Controlorii urcă prin faţă. Urc şi eu, pe la ultima uşă, compostez, mă aşez pe un scaun de pe care-i puteam vedea. Se prefac că nu există. Autobuzul închide uşile şi porneşte. Unul din paraziţi, o femelă, se îndreaptă glonţ spre mine. Nu sunt nici pe ultimul scaun, nici pe primul, nu există niciun argument logic pe baza căreia a făcut alegerea (în afara aceluia că sunt primul student din coada autobuzului), dar iat-o venind tocmai spre mine. Oare de ce? Nu mă interesează. Nici nu vreau să înceapă cu cei din spatele meu sau cu cele două studente care stau pe cele două scaune din faţa mea, orientate opus direcţiei de mers a maşinii, şi care călătoresc corect, întrucât au compostat biletele chiar înaintea mea, de la acelaşi aparat. Vreau să înceapă cu MINE. Pun biletul în mâneca dreaptă a gecii şi mă pregătesc să savurez victoria. Mă prefac că n-o văd. Simt cum se apropie, îi simt paşii, îi savurez aparent absent fiecare răsuflare, fiecare pas pe care îl face spre mine şi mă gândesc numai la felul în care îmi voi începe discursul, la metodele prin care mă voi juca cu nervii ei până o voi aduce în pragul nebuniei.
Soseşte. Mă salută: “Bună ziua.” Privind spre geam, zâmbesc aproape sadic. Aproape lasciv. Mă întorc spre ea. “Biletul la control, vă rog”, mă roagă. Mă roagă!
“Bună ziua. Legitimaţia de controlor şi foaia de drum, vă rog” – îi răspund. Stop. Pauză. Uimire. Întreg autobuzul îngheaţă. Cele două studente mă privesc parcă mai uimite decât doamna controlor, iar baba de lângă mine mai că devine tahicardică: un student să răspundă autorităţii unui controlor? Un jeg, un amărât de STUDENT să RĂSPUNDĂ??? Imposibil!!!
Controloarea nu ştie ce să spună. Se holbează la mine, fără a schiţa vreun gest, cu ochii mari, cu gura întredeschisă îndeajuns încât să-i văd una din carii. Îmi repet cererea, de această dată mai apăsat şi afişând un zâmbet ceva mai apropiat de al unui demon: “Legitimaţia de controlor şi foaia de drum, vă rog.”
Reacţionează: “Cum adică?” “Adică prezentaţi-mi, vă rog frumos, legitimaţia dumneavoastră de controlor, precum şi foaia de drum pe care o aveţi, astfel încât să mă pot convinge că am de-a face cu un controlor, nu cu un escroc care încearcă să-mi fure banii folosind un chitanţier fals”, loveşte replica mea. Şi parcă loveşte fizic, nu doar la figurat: chipul controloarei devine livid, expresia devine nesigură, toată atitudinea superioară de până atunci se evaporă în următoarele cuvinte care-i ies pe buze: “Dar cu ce drept mi le cereţi?” “Cu dreptul cu care orice călător vi le poate cere pentru a se convinge că nu sunteţi falşi, cu drepturile prevăzute de lege. Prezentaţi-le, vă rog.”
Ceilalţi doi câiniontrolori observă situaţia dificilă în care pare a se afla colega lor şi se apropie. Bărbatul întreabă: “Vreo problemă?” Controloarea răspunde: “Domnul refuză să prezinte biletul.” Eu completez: “Desigur, refuz să prezint biletul deoarece dumneaei refuză să-mi arate legitimaţia de controlor şi foaia de drum.” “De ce vă trebuie foaia de drum?”, întreabă masculul-alfa. Deja mai fusesem întrebat asta. Dar răbdarea mea era de fier, demnă de un titan, supraomenească: puteam să-i ţin acolo până aş fi murit de bătrâneţe, cât timp ei ar fi murit înaintea mea. “Pentru că vreau să mă conving de autoritatea dumneavoastră”, răspund din nou.
Bărbatul scoate legitimaţia. “Poftiţi, e bine?” Eu: “Până aici da, acum arătaţi şi foaia de drum.”
El: “Dar de ce vă trebuie şi foaia de drum?” Eu: “Pentru că dumneavoastră aveţi sau ar trebui să aveţi nişte trasee foarte bine stabilite şi delimitate, nu aveţi dreptul să vă urcaţi în orice mijloc de transport în comun şi să cereţi legitimaţii de călătorie sau bilete cui vă taie capul, complet aiurea, de aceea.” Vede că nu mai are încotro. Ezită puţin, după care scoate foaia de drum. Este pentru 137 şi alte autobuze sau troleibuze care nu mă interesează. Dar nu este vizată pe ziua respectivă. Aceasta era problema, deci: uitaseră să o semneze. “De ce nu este semnată?”, îi întreb. “Pentru că nu am avut timp de dimineaţă, dar este pe 137, după cum vedeţi, acum scoateţi biletul?” “Nu.” “Dacă este aşa, atunci va trebui să vă amendăm.” “Cu ce drept?”, îi întreb, curios. “Păi… suntem controlori.” “Aşa, şi? Aveţi ştampilă şi semnătură pentru ziua de astăzi?” “Nu, dar…”, încearcă să răspundă. Îi întrerup: “Atunci, din punct de vdere legal şi logic, nu existaţi.” “Păi cum să nu existăm, dacă suntem aici?”, întreabă. Se pare că, în mod uimitor, controlorii nu se pricep la filosofie. “Pentru că această foaie spune că nu existaţi. Or, în societatea actuală, trebuie să aveţi documente pentru a exista oficial. Dacă nu aveţi buletin şi cod numeric personal şi certificat de naştere, nu existaţi şi oricine poate să pună capăt existenţei dumneavoastră fizice fără a suferi din punct de vedere legal. La fel şi în acest caz: lipsa ştampilei
pe această zi demonstrează că nu aţi fost prezenţi în acest mijloc de transport astăzi, fiindcă dacă aţi fi fost, aţi fi bifat intrarea pe traseu în momentul în care plecaţi de la sediu.” Răspunsul meu îi bulversează: “Refuzaţi să prezentaţi bilet?” “DA!!!”, spun tare, clar, apăsat, astfel încât să se uite mai multă lume la mine…
“Bun, atunci vă scriu amendă!” Obţin exact ceea ce dorisem: uită să mă coboare. Din punct de vedere legal, pot prezenta biletul până în momentul sfârşitului călătoriei, or primirea amenzii înainte de a fi coborât este sinonimă cu infracţiunea. Aştept să scrie chitanţa şi să mi-o dea. Mi-o înmânează victorioasă jigodia care mă controlase. Îi zâmbesc sardonic: “Mulţumesc, îmi va fi de folos ca probă la proces.” Toţi cei trei controlori rămân blocaţi cu privirile spre mine: “Ce proces?”, întreabă Dostoievski. “Procesul pe care vi-l voi intenta dumneavoastră pentru fraudă. Imediat ce vom coborî din acest autobuz, vom merge împreună la un xerox, unde vom face câte două copii după foile dumneavoastră de drum, copii pe care le veţi semna şi data, astfel încât să nu fie posibil să puneţi pe cineva să vă semneze fraudulos foaia de drum şi să distrugeţi probele. Copiile vor rămâne la mine în câte un exemplar, respectiv la dumneavoastră în câte unul.”, dau replica. “Dar staţi puţin, de ce să ne daţi în judecată, domnule? Chiar nu ne putem înţelege ca oamenii?”, mă întreabă acelaşi idiot. “Aparent, nu, întrucât eu v-am explicat foarte clar că nu existaţi în acest autobuz, însă dumneavoastră mi-aţi dat amendă, deşi AVEAM BILET!!!”, răspund, moment în care scot biletul din mânecă şi-l flutur prin faţa lor, după care îmi continui discursul: “În acest moment, am martori care atestă atât faptul că am bilet, cât şi pe acela că m-aţi amendat ilegal, în timpul călătoriei mele legitime. Pe lângă acestea, toată lumea care ne-a auzit ştie că nu aveţi foaia de drum vizată.”
“Păi de ce n-aţi spus de la început că aveţi bilet?”, revine bărbatul, în încercarea de a calma situaţia. “Pentru că un imbecil de pe stradă nu are niciun drept de a mă controla cât timp nu are legitimaţie de controlor şi foaie de drum vizată, motiv pentru care şi eu am dreptul de a nu-i arăta nimic, ba chiar de a mă apăra în cazul în care sunt atacat!”, dau replica. “Dar v-am arătat foaia de drum, de ce faceţi aşa, chiar nu putem fi civilizaţi?”, intervine şi femeia care venise ţintă la mine. “Ba da, am fost chiar foarte civilizat în momentul în care v-am cerut toate documentele pentru a verifica dacă sunt în ordine şi am constatat că nu sunt. Dumneavoastră aţi fost necivilizaţi atunci când m-aţi amendat ilegal, motiv pentru care voi lua măsurile juridice necesare în tentativa de a mă autoapăra, aşa cum este normal!”, răspund, calm, satanic, elevat. “Bine, uitaţi, anulăm amenda, este bine?”, spune bărbatul, după care îmi ia chitanţa din mână, scrie “ANULAT” pe ea şi pe copia din chitanţier şi bagă hârtiile în buzunar. “Nu, nu este deloc bine, adică întâi aţi încercat să mă fraudaţi, apoi aţi dat brusc înapoi când aţi văzut că îmi cunosc drepturile? Păi asta vă învinuieşte şi mai tare şi îmi confirmă faptul că sunteţi escroci şi aveţi chitanţiere false!”, răspund din nou. Controlorii deja nu mai ştiu ce să facă: au renunţat demult la a mai amenda pe cineva în acel autobuz, par a nu vrea decât să scape de-acolo vii şi fără vreun proces civil sau, mai rău, penal, care i-ar putea costa slujbele. Dar eu deja mă plictisisem şi ajunsesem la staţia mea. Vreme de şapte staţii, nu făcusem decât să-mi vărs năduful pe ei, acum îmi venise staţia şi aveam de gând să cobor pentru a-mi vedea de treburile proprii, satisfăcut de mica mea reuşită. Mă ridic de pe scaun şi mă duc la uşă, fără a le mai spune ceva. “Dar acum de ce coborâţi, dacă până acum nu ne-aţi lăsat pe noi s-o facem? Ce-ar fi dacă şi noi v-am mai ţine în autobuz?”, ameninţă femeia care venise la mine iniţial.
Mă opresc. Mai era puţin până în staţie. Mă întorc spre ea: “Ar însemna să mă atacaţi. Ar fi o altă acuzare dintr-un posibil proces. Este datoria dumneavoastră să aveţi toate actele în regulă şi să le prezentaţi călătorului care vi le solicită atunci când este controlat, deci era datoria dumneavoastră să rămânei în acest mijloc de transport până la satisfacerea cerinţelor mele. Datoria mea este să fiu ignorant, să mă iau de controlori incompetenţi şi să cobor unde am chef. Dumneavoastră sunteţi un exemplu ideal de incompetenţă, pe care am ales să-l evidenţiez. Acum cobor.”
Şi cobor. Nu salut, nu le urez succes sau spor la munca lor jalnică şi prea bine plătită pentru mârşăvia şi incompetenţa lor, doar cobor. După ce le mai amintesc o dată cât de incompetenţi sunt. Cât de idioţi şi jalnici sunt. Şi după ce le arăt că şi un student se poate lega de un controlor la fel de bine cum ei o fac de zeci de ani încoace, probabil. Şi chiar dacă a fost o victorie nesemnificativă, măcar am speriat nişte imbecili şi am râs de nişte persoane mai slabe de caracter ca mine. Sunt un îngust la minte şi un păcătos. Dar, din când în când, Bucureştiul mai oferă plăceri minore şi scursorilor ca mine. Şi eu zâmbesc în faţa lor, la fel de superficial şi de ignorant cum am fost dintotdeauna. Şi vă povestesc vouă, ca să arăt că se poate rezolva ceva uneori cu puţină voinţă şi luare de atitudine. Chiar şi în România. Desigur, acum este ceva minor, e un controlor care nu a reuşit să dea o amendă unui student. Dar nu poţi avea nici victorii mari fără bătăliile mici.
Sper să mai am cu ce mă lua la trântă şi pe viitor. Idioţenia controlorilor deja mă plictiseşte, dar este distractivă, motiv pentru care sper să mai găsesc curând astfel de specimene. Însă ceva mai mare nu mi-ar strica.

RATC :D


De când domnul primar a înlocuit vechile troleibuzele şi tramvaiele cu autobuze mult mai încăpătoare, s-a gândit să schimbe şi metoda de “taxare” a călătoriei. Astfel, pe lângă compostoarele care găuresc biletul atunci când este folosit[asta dacă persoana nu merge pe “blat”], a introdus nişte aparate de ştanţat. Pentru acest lucru, a fost nevoie ca vechile bilete să fie înlocuite cu unele noi, care, o dată introduse în aparat, acestea sunt “imprimate” cu numărul maşinii, data şi ora la care a fost introdus. Alături, este un mesaj mare:”Folosiţi cu prioritate aparatele electronice”, doar că bătrânii, preferă să introducă biletul în cele vechi pentru că aşa au fost obişnuiţi. Hai că deja v-am plictisit, nu? Aşadar, trec la ideea pe care voiam să o expun. În timp, tineretul [ingenios, ca de fiecare dată], a descoperit faptul că, dacă pulverizezi spray sau parfum pe biletul ştanţat, acesta se şterge… În concluzie mai obţinem un bilet pe care îl băgăm în apartul vechi de compostat (asta pentru că a doua oară nu mai merge ştanţat).
Aşadar, nu ne mai plângem că biletul este 3 lei, ne bucurăm nespus de mult, facem economii. Unii îşi iau ţigări, alţii mănâncă… Că tot e criza asta, sperăm să nu scoată aparatele vechi de compostat…
Spre deosebire de Bucureşti, în Constanţa abonamentele sunt FOARTE scumpe, aşa că, această metodă a devenit una benefică pentru noi. Ceaules şi mulţumim! :D

Variantele "mirifice"


Mai întâi de toate, bună dimineaţa!
Că tot am deschis acest subiect din care derivă alte subiecte, ţin să mă leg şi de variantele pe care Ministerul s-a chinuit cu atâta devodament să le creeze. Este o imbecilitate să schimbi sistemul bacalaureatului doar pentru că, în 2005, cu o zi înainte de proba scrisă, vreo 300 de bucureşteni au aflat variantele pentru limba română.
În 2007 erau 100 de variante pe baza cărora apăreau tot felul de cărţi cu rezolvări, elevii cumpărau, lumea făcea bani, inclusiv cei de la xerox. În 2008 ce s-au gândit? Să schimbe! Să pună 300! Să nu mai copieze HULIGANII ĂŞTIA! Mda, cum să nu! Şi dacă tot sunt 300 de variante, asta presupune mai multă hârtie, mai mult tuş, adică e mai scump. Dacă în 2007 au fost vânzări bune, în 2008 au vrut să câştige triplu [atâta hârtie şi tuş consumat, of, of! COSTĂ!]. Ţin minte, la Arexim [îmi povestea o verişoară], te duceai şi ăştia aveau deja teancul de variante xeroxate doar să le vândă. Învăţământ=super afacere, iar noi luăm bacalaureatul cu note FOARTE bune : “Of, cât s-a chinuit copilul meu să copieze [ups, adică să înveţe], ca să ia o notă atât de mare! Numai eu ştiu cât stătea în fiecare seară prin baruri [adică sala de lectură de la bibliotecă] să conspecteze ca să înveţe [adică să facă baie neuronului în alcool]. Nu am nimic cu ei, şi eu mai ies seara [doar că nu beau alcool], doar că mai bine ar scoate bacalaureatul, că tot aia e. Ideea este că, la facultate, te oftici când dai de persoane care nu ştiu să scrie corect în limba română, ce să mai zici de ortografie şi punctuaţie….
Dacă ar fi să se intre după media pe cei 4 ani de învăţământ, IX-XII, sigur ar intra mai puţini la facultate, s-ar face o “departajare”, căci, dacă ne luam după bac, 80% iau peste 9 şi ajung la facultate în locul unuia care merita mai mult. În fine, de ce îmi bat capul?
Respect pentru facultăţile care au ca metodă de intrare admiterea!