Posts tagged ‘admitere FJSC’

Portret tânără la stomatolog


Îţi aştepţi rîndul pentru consultaţie la medicul stomatolog. Realizează portretul tinerei care aşteaptă pe banca de vizavi.

Cu un aer plictisit, iau de pe masă o revistă şi aştept să îmi vină rândul. Din când în când, mă uit prin hol şi la un moment dat îmi îndrept privirea către banca de vizavi.
În faţa mea, observ o tânără domnişoară cam palidă la faţă, cu o figură speriată. Îşi ţine coatele apăsate pe geanta verzuie pe care o are în poale. În mână ţine biletul de programare pe care, cu nerăbdare, îl învârte şi îl suceşte între degete.
Părul său castaniu este prins în coc, iar pe lângă urechi atârnă discret câteva fire ondulate. Cu ochii mari, castanii şi genele dese şi lungi, priveşte în jur cu un aer speriat. Bate uşor cu tocurile în podea, semn că nu mai are răbdare.
Îşi dă jos eşarfa neagră de satin şi o bagă în geantă, după care îşi desface un nasture de la cămaşa care o strânge uşor la gât. La buzunarul drep al acesteia, se poate vedea agăţat un ecuson cu poza şi numele ei : Iordache Mihaela – stundentă. Picioarele subţiri îi sunt acoperite de o fustă lungă din bumbac, neagră pe care sunt cusute note muzicale în culori vii. Pe funtea-i lată se văd broboane de sudoare care curg uşor pe tâmple.
Începe să îşi muşte uşor buzele groase de un roşu aprins şi îşi îndreaptă atenţia către inelul pe care îl poartă pe degetul mic. Îl învârte, iar la un moment dat îl scapă sub bancă. Când se apleacă să-l ia, îi observ corpul subţire şi văd cum cămaşa umedă de la sudoare este lipită de spate, iar coastele îi ies în evidenţă.
Între timp, se deschide uşa şi intră un necunoscut. Tânăra sare speriată şi se loveşte la genunchi. Se aşează la loc şi îl masează uşor. Se uită la ceasul de pe perete, apoi la cel de la mână şi scoate din nou biletul de programare.
La scurt timp, îi sună telefonul. Îl scoate din buzunarul paltonului gri, care este aşezat pe marginea băncii şi răspunde. Unghiile lungi, date strident cu rosu îi fac degetele subţiri. „Da? Nu se poate! Vin imediat.” Tânăra aruncă repede telefonul în geantă, îşi pune paltonul şi pleacă grăbită.
„Se pare că mă va consulta medicul mai devreme decât mă aşteptam”, îmi spun în timp ce mă îndrept spre cabinet.

Sfatul prietenului


„…şi de atunci am ascultat sfatul prietenului meu. Imaginaţi o povestire cu acest sfârşit ”.

„Milioane de fulgi de zăpadă….”, răsună în maşină una dintre melodiile mele preferate. Dan, Mirela, Bogdan şi cu mine ne îndreptăm spre Predeal, locul unde ne vom petrece anul acesta sărbătorile de iarnă. Cântăm, batem din palme şi râdem zgomotos. La scurt timp, zăresc un panou pe care scrie: „cota 1200”. Începe să ningă. Crestele munţilor sunt acoperite cu zăpadă, iar norii groşi plutesc deasupra lor. Încet, încet, parbrizul se umple de zoaie de la fulgii mari care, o dată ce cad pe acesta, se topesc. Pornesc ştergătoarele. Din cauza vremii, se circulă tot mai greu.

„Nu crezi că ar fi mai bine să ne oprim undeva peste noapte?”, întreabă Mirela care se află pe scaunul din dreapta mea. Îşi sprijină capul pe centura de siguranţă, iar cu buricul degetelor îşi scrie numele pe geamul aburit. Pe bancheta din spate sunt băieţii. Ameţit, Bogdan propune să nu ne oprim şi să continuăm drumul, după care-şi desface a patra cutie de bere. Are obrajii îmbujoraţi şi, din când în când, îmi mimează, în oglinda retrovizoare, un sărut. Lângă el se află Dan care, cu ochelarii sprijiniţi de baza nasului, studiază atent harta. Aprobă ideea Mirelei , iar la scurt timp îi dă o palmă peste ceafă lui Bogdan.
„Uitaţi, 5 km până la Cabana Pârâul Rece!”, spune Mirela în timp ce şterge geamul cu mâneca puloverului. Măresc viteza, însă Dan îmi spune să merg încet. Încăpătânată îi ignor sfatul. Sunt obosită, iar gândul că aş putea să mă odihnesc într-un pat mă moleşeşte tot mai tare. Brusc, pierd controlul volanului, iar maşina începe să alunece către prăpastie. Apăs speriată frâna, dar automobilul nu se opreşte. Toată lumea se panichează, Mirela ţipă, Bogdan înjură, eu tremur toată. Dan se repede din spate şi trage frana de mână. Invârt repede de volan şi ne proptim în şantul de la marginea drumului.
Cu ochii plini de lacrimi, Mirela îşi scoate centura şi iese afară: „Eşti nebună!”, ţipă aceasta, apoi trânteşte portiera. Termometrul bordului indică -4ºC. În jur este linişte. Nu se aude decât vântul care şuieră şi spulberă în aer zăpada aşternută pe crengile brazilor. Scot o lopată din portbagaj şi i-o dau lui Dan care, ajutat de Bogdan, încearcă să elibereze roţile. „Bine că ai lopată, dar lanţuri la roţi nu te-a dus capul să pui!”, spune Bogdan în timp ce se chinuie să dea la o parte zăpada. Fruntea i se umple de sudoare, iar la scurt timp îşi dă jos geaca. Îşi aprinde o ţigară şi-şi dă cu mâna prin părul cârlionţat.
Dintr-odată, se aude un zgomot provocat de o maşină care vine din faţă. Grăbit, Dan face semne cu mâna, dar aceasta îşi continuă drumul, fără să oprească. Disperată, Mirela se pune în genunchi şi dă cu pumnii prin zăpada proaspăt aşternută. Ninge din ce în ce mai tare şi deja este întuneric. Nu rămâne decât să intrăm în maşină şi să aşteptăm până la ziuă. Pornesc motorul, apoi dau drumul la căldură.
Muzica în surdină ne calmează. Fără niciun stres, Bogdan aprinde o ţigară şi începe să scoată fumul pe nas. În maşină se simte un miros puternic de ars, nicidecum de tutun. „Tu fumezi iarbă?!”, întreabă Dan revoltat. Bogdan stinge repede ţigara, o aruncă pe geam şi refuză să vorbească. La insistenţele Mirelei acesta urlă şi cere să fie lăsat în pace. Iese din maşină, apoi trânteşte portiera. Merg după el şi, calmă, încerc să-l conving să vorbească. Uşor agitat, îşi freacă palmele şi, cu privirea-n pământ, recunoaşte că fumează de o jumătate de an. Rămân şocată. Intrăm în maşină şi ne comportăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La scurt timp toată lumea adoarme, însă eu nu îmi pot reveni. Îl privesc pe Bogdan cum doarme şi plâng.
De dimineaţă reuşim să luăm legătura cu o autospecială şi, ajutaţi de echipa de deszăpezire, scoatem maşina din şanţ. Îl las pe Dan să conducă în locul meu, pentru că eu am o migrenă îngrozitoare.
Mi-am dat seama că nu ar fi trebuit să mă încăpăţânez şi de atunci am ascultat sfatul prietenului meu.

Esti student in anul I


Eşti student în anul I. Ai închiriat o cameră. Descrie locuinţa şi pe proprietarul / proprietara acesteia.

Ceasul sună zgomotos şi mă trezesc dintr-o dată. Îl caut alene pe sub plapuma groasă şi verzuie ca să-l opresc. Dau cu mâna, îl găsesc, însă nu reuşesc să-l prind şi-l scap pe podea. Se sparge. Buimacă, tresar din pat, iau ochelarii lăsaţi pe noptiera joasă din stânga patului şi mi-i pun la ochi. Pe jos este plin de cioburi. Trebuie să vorbesc cu doamna Talida să-mi dea o mătură să curăţ.
Îmi pun repede papucii de pluş şi ies în grabă. Pe holul lung şi strâmt se simte un miros pregnant de cafea care vine dinspre bucătărie. Pereţii sunt acoperiţi cu tapet maroniu în dungi albe, subţiri. Cobor scările din lemn care scârţâie tot mai tare şi mă îndrept spre bucătărie. Cu mânecile bluzei suflecate şi şorţul alb strâns la mijloc, doamna Talida spală vase. Poartă o fustă lungă dintr-un material vaporos, imprimată cu diverse flori în culori vii. Fredonează nişte versuri pe care nu le pot înţelege. Ferestrele înalte şi late sunt larg deschise, iar perdeaua crem se mişcă uşor de la curent. Masa din bucătărie este rotundă, acoperită cu un mileu alb, brodat, în jurul căreia sunt şase scaune.
Doamna Talida este o femeie de culoare, plinuţă, cu părul lung, negru, împletit în cozi subţiri. Pe cap poartă o bentiţă lată de satin, verde. Mă observă, opreşte radioul, după care mă salută. Buzele groase, rujate cu un roşu aprins, îi dau de gol dantura perfectă. Cu o cârpă albă începe să şteargă farfuriile după care le pune în dulap. Îi povestesc ce am păţit. La scurt timp scoate o mătură din debara şi se oferă să mă ajute.
Ajunsă în cameră, mă grăbesc să curăţ mizeria, timp în care doamna Talida trage perdeaua veruie şi deschide fereastra. Uşor, uşor se poate simţi aerul proaspăt care intră în cameră. Dulapul înalt, de lângă patul lat, este burduşit cu lucrurile mele şi emană miros puternic de pin. Pe unul dintre pereţii portocalii se află oglinda, puţin crăpată la colţuri însă bine îngrijită. Lângă fereastră este biroul dezordonat, acoperit de tot felul de cărţi şi cursuri. Pe uşă este lipit un calendar pe care sunt încercuite datele examenelor.
Doamna Talida se apleacă şi îmi întinde făraşul. Cămaşa albastră, îi scoate în evidenţă decolteul. Ia resturile, le pune într-o pungă, după care iese din cameră şi merge să-şi bea cafeaua. Mă îmbrac, aranjez patul, după care cobor în camera de zi. Este o cameră spaţioasă cu mobilă crem, joasă. Vitrina, plină cu bibelouri, este prăfuită, iar prin colţuri se văd urme de degete.
Pereţii vopsiţi în galben sunt plini de tablouri cu poze ale familiei. La pervazul ferestrei sunt ghivece cu violete, acoperite puţin de perdeaua mov. Mă aşez pe canapeaua lungă, dintr-un material gros, verde şi pornesc televizorul.La scurt timp apare doamna talida cu două ceşti de cafea într-o tavă argintie pe care o pune pe măsuţa joasă din mijlocul camerei. Se aşază lângă mine şi împreună, ne uităm la ştirile de la prima oră.

Nu apuc să îi răspund căci pe uşă intră grăbită micuţa Vanessa. Este fiica acesteia. Doar ce a venit de la şcoală. Părul negru şi lung este prins în două cozi împletite, legate cu o panglică portocalie. Peste sarafanul uniformei, poartă un pulover roşiatic, subţire. Şosetele albe sunt uşor încreţite pe picioarele sale subţiri, ciocolatii.
Ţine în braţe o păpuşă mică de pluş cu ochii din nasturi şi gura cusută cu aţă. Cu ochii mari şi căprui se uită atent la mine, îmi zâmbeşte şi pleacă grăbită fără să spună nimic. „S-a ruşinat.”, spune amuzată doamna Talida, apoi Aranjez patul după care cobor în ciudaţi.
Vanessa, îmbrăcată în haine de casă, vine şi ea. Ţine un bloc de desen în mână. „Ţi-am desenat ceva. L-am făcut astăzi la şcoală.”, îmi spune ruşinoasă. Îl lasă pe canapea după care fuge. Îl deschid zâmbitoare. Pe foaie sunt desenate două fete care se ţin de mână, una înaltă şi creolă, iar cealaltă scundă şi ciocolatie.

O zi la ţară


O zi petrecută la ţară.

„Bă, Ioane, ai pregătit căruţa?”, se aude din curte glasul răguşit al unchiului Vasile. Cu ochii întredeschişi mă uit la ceas. Este 6:20 dimineaţa. „Oamenii ăştia n-au somn?”, spun în timp ce-mi bag capul sub pernă. În scurt timp, cocoşul începe să cânte. „Am să te fac friptură!”, strig nervoasă, apoi mă ridic pe marginea patului.
Fac câteva mişcări de gimnastică şi ţopăi puţin ca să-mi revin. Parchetul umflat, acoperit cu un covor roşiatic, scârţâie îngrozitor. Trag cu putere de uşa dulapului care se desprinde din balamale. „Asta îmi mai lipsea!”, bombăn, după care scot câteva haine. Mă îmbrac şi ies grăbită din cameră.
Pe hol mă împiedic de un ficus pus la intrare, pe care îl răstorn. Ridic ghiveciul şi curăţ de pe jos pământul risipit, apoi cu o mişcare rapidă de picior, împrăştii rămăşiţele rămase. Curtea este plină de găinaţ, dar asta nu mă împiedică să ies desculţă.
Pe marginea fântânii este aşezată o găleată din metal, plină cu apă. Îmi umezesc mâinile, dar printr-o mişcare greşită, o rărstorn. „De ce ai vărsat apa?”, mă întreabă vocea piţigăiată a verişorului meu, Vlăduţ, care apare neobservat. Este un băieţel de vreo cinci ani, murdat de dulceaţă pe mâini şi pe la gură. „Am vărsat-o ca să nu te speli tu!”, îi spun răutăcioasă în timp ce acesta îşi şterge murdăria pe maieul alb, descusut pe la margini. Vreau să-l prind, dar acesta fuge. Îl urmăresc până-n spatele casei, însă îmi scapă.
Aici, mătuşa Marioara aleargă după o raţă şi gâfâie la fiecare oprire. Baticul, strâns în jurul capului, îi scoate în evidenţă faţa rotundă şi fruntea lată, plină de sudoare. În mâna dreaptă ţine strâns cuţitul, iar cu o batistă legată la încheietură îşi şterge umezeala. Măcănitul disperat al păsării răsună-n toată ograda. „Mai bine tăia cocoşul!” îmi spun în timp ce Marioara ia gâtul raţei. Corpul decapitat se zbate cu aripile deschise, iar sângele se prelinge-n pământ.
Brusc, Vlăduţ iese din hambar. Părul blondin, puţin peste urechi, este plin de paie. Se strâmbă la mine şi aleargă spre Goguţă care este legat de grajd cu un lanţ gros. În castronul de plastic are o bucată de mămăligă întărită, pe care puştiul o ia şi o dă celor doi porci care grohăie zgomotos în cocina de alături.
Mă apropii de el şi-l apuc de mijloc. Îl învârt de două ori în aer apoi îmi îl las jos. Copilul râde şi-mi spune că mai vrea. La scurt timp, soseşte unchiul Vasile care aduce căruţa plină cu lucernă.. Vlăduţ se repede să îi sară în braţe. Acesta îi sărută fruntea şi-l aruncă în aer de două ori, după care mă îmbrăţişează.
Mergem în bucătărie. Aici, Mătuşa Marioara jupoaie raţa de pene, iar tata fumează o ţigare. „Fă, adu nişte ţuică să-l cinstesc pe văru’ meu!”, îi spune acesta în timp ce dă drumul la muzică populară. Brusc, uşa se deschide. În prag apare mama împreună cu verişoara mea, Mina. Este o fată de vârsta mea, miniomă, brunetă, cu obrajii bucălaţi şi plini de pistrui. Ţine în mână un coş plin cu cireşe, pe care-l lasă pe masă.
Zâmbitoare, mă ia de mână şi plecăm în sat. Ajungem la grădiniţă. Aici, îi întâlnim pe Mimi şi Florin, prietenii noştri, care se dau în leagăne. Ca de fiecare dată, sărim gardul şi ne suim pe balansoar. Ne dăm cât putem de tare, iar Mina, speriată, mă roagă să mă opresc. Nu o bag în seamă, iar aceasta se dezechilibrează şi cade. Cu dinţii plini de pământ, plânge în hohote. Ne grăbim cu toţii să o ajutăm să se ridice. Are obrajii plini de lacrimi şi hainele prăfuite. „Vreau acasă!”, spune supărată, în timp ce se scutură. Vinovată de situaţia creată, îi cer scuze, apoi o îmbrăţişez. Supărarea trece imediat şi mergem spre casă.
Afară se întunecă tot mai repede, iar uliţa se umple încet, încet de sătenii care vin cu vacile de la păscut. În scurt timp ajungem acasă, unde este mare veselie. Se bea, se mănâncă şi se dansează. Mina se duce în casă, iar pe mine, unchiul Vasile mă ia la dans. Duhneşte a ţuică. Are faţa roşie, râde zgomotos şi chiuie la fiecare refren. Nu pot să îl opresc căci mă ţine strâns de mijloc. În colţ, pe banca din lemn, părinţii mei râd în hohote. Dintr-o dată, apare mătuşa Marioara cu oala de ciorbă în mâini şi reuşesc să scap din braţele lui nea` Vasile.
Se aşază toţi la masă, iar eu intru în casă, unde Mina şi Vlăduţ mă aşteaptă să jucăm şeptica.

Dorind să se joace cu tine….


Dorind să se joace cu tine, câinele tău ia un CD de pe birou în dinţi şi-l aruncă prin casă. Dupa ce recuperezi CD-ul zgâriat, constataţi pe computer că ultimul tău proiect ce era stocat pe disc este compromis. Cu furie… Continuă povestirea.

Cu furie, trântesc mouse-ul, mă ridic ca arsă de pe scaun şi îl strig: „Baxy! Vino imediat aici, jigodie de câine!”. Încerc să-l prind, dar este destul de rapid şi reuşeşte să se ascundă. Ajung în dormitorul părinţilor. Mă uit sub pat, dau cu mâna, dar nu mă aleg decât cu o plasă de păianjeni. La scurt timp, mama iese din bucătărie: „Ce urli ca nebuna?”, mă întreabă nedumerită în timp ce şterge o farfurie cu marginea şorţului. Mânecile suflecate ale bluzei îi scot în evidenţă mâinile subţiri. Ţine farfuria în mâna dreaptă, iar unghiile vopsite cu roşu îi ies în evidenţă.
Trec pe lângă ea fără să-i răspund şi mă îndrept spre baie. De obicei, îl găsesc pe Baxy aici după ce face vreo prostie, dacă nu este sub pat. Curioasă, mama vine după mine.
Câinele, pe cât de fioros pare din spate uşii atunci când latră, pe atât de inofensiv este. Blana grizonată şi lungă îl face să pară o oaie mică şi lăţoasă. Dinţii mici şi strâmbi mă amuză tot timpul atunci când mârâie şi nu îi convine ceva.
Ajung în baie cu mama în spatele meu. Evident, Baxy este aici. Îi zăresc în cadă, sub ligheanul roşu, coada lungă şi albicioasă. Îl dau la o parte, iar acesta se uită la mine atent cu ochii mari şi negri. Stă cu urechile date pe spate, botul pe labe şi mă priveşte lung. Nervoasă îl iau în braţe şi îi dau cele două palme bine meritate. „Te-am găsit, pârlitule! Credeai că-mi scapi?”, ţip în timp ce îl pălmuiesc. Speriată, mama scapă farfuria care se face ţăndări. Câinele se smuceşte, îl scap şi fuge.
Alerg după el, iar mama merge în bucătărie să ia un făraş pentru a aduna cioburile. Îl găsesc în camera mea, sub plapumă. Şi de această dată, îl dă de gol coada. Mă apropii de el şi începe să mârâie. Vreau să-l iau în braţe, dar mă latră. Trântită peste plapumă, încerc să-l ţin, însă reuşeşte să fugă pe la colţul patului. Fug după el, dar la fiecare apropiere, îmi scapă printre picioare.
După ce a adunat cioburile, mama vine în ajutor. Nu îl putem prinde, aşa că ne gândim să-l ademenim cu o bucată de carne, plan care eşuează. Ne dăm bătute. Liniştit, Baxy îşi ia osul, se bagă sub pat şi începe să-l roadă.
Dezamăgită, mă apuc să refac proiectul, iar mama se întoarce înapoi la gătit. În cuptor sfârâie friptura, iar casa este invadată de un miros ameţitor. Uşor ademenit, Baxy trece neobservat prin bucătărie şi se furişează după uşă, sub scaun. Cu multă migală, mama aranjază masa şi pune friptura pe un platou. Telefonul sună. „Masa e gata!, strigă aceasta în timp ce se grăbeşte să răspundă.

Când ajung în bucătărie, îl văd pe Baxy cocoţat pe masă. „Jos! Jos acum, javră mică!”. Câinele înhaţă o bucată de friptura şi fuge speriat. În urma lui cad tacâmurile, iar două farfurii se fac ţăndări. Nervosă, iau un măr şi arunc spre el. Îl ratez, însă o lovesc pe mama care scapă receptorul din mână.
Îl caut, iar de această dată îl găsesc sub şifonier. Bag mâna, îi prin coada şi îl trag. Schelălăie şi încearcă să scape, însă nu reuşeşte. Este plin de praf şi plase de păianjen. Urăşte să fie spălat, aşa că mă grăbesc să-l bag în cadă, iar cu ajutorul mamei, îi fac o baie de neuitat. „Acum, nu mai ai scăpare!”, spune mama în timp ce-i toarnă şampon pe cap.

Portret controlor


Realizează portretul unui controlor de bilete din tren.
„A trecut ceva vreme de când n-am mai mers cu trenul!”, îmi spune Andrada în timp ce deschide fereastra. Deodată cineva bate cu putere în uşa compartimentului. O vocea groasă, dar calmă, se aude: „Vă rog frumos să îmi prezentaţi biletele dumneavoastră!”. În timp ce deschid uşa, Andrada scoate tichetele.
În faţa mea, apare un bărbat înalt, cu un corp bine făcut şi o figură juvenilă: ten deschis, curat cu obrajii pistruiaţi. Cicatricea din mijlocul frunţii este uşor vizibilă, dar mascată de bretonul care o acoperă. Părul ondulat şi roşcat, culoarea verzuie a ochilor, scot în evidenţă chipul luminos al bărbatului.
Sub vesta maronie, din piele, poartă o cămaşa albastră cu guler bine aşezat şi mânecile uşor suflecate. Este puţin sifonată, dar bine îngrijită. La buzunarul din dreapta are agăţaţi nişte ochelari de soare cu lentile late.
Pe umăr, poartă o geantă neagră, neîngrijită, cu baretelele tocite. Perforatorul de bilete este în buzunarul lateral al genţii. Îl scoate cu atenţie. Mâinile îi tremură uşor: „Astăzi, vremea este de partea noastră.”, spune acesta în timp ce verifică biletele. „Într-adevăr!”, afirmă Andrada. Pantalonii negri, din bumbac îi scot în evidenţă picioarele lungi şi ţepene. Se pare că pantofii cu care s-a încălţat astăzi nu au fost o alegere tocmai bună. Sunt negri, cu botul lat, prafuiţi şi crăpaţi la vârf.
Îmi îndrept privirea la mâna sa stângă, pe care are un ceas vechi, al cărui cadran este spart: „Ah, vă uitaţi la ceasul meu! Este vechi de trei generaţii. L-am spart acum cinci minute.”, spune dezamăgit. Îl scoate de la mână, dar câteva cioburi ale cadranului cad pe jos. Se apleacă să le adune, dar se înţeapă. Degetul mare sângerează uşor.
Îmi scot geanta, iau un pansament şi îi pansez degetul. Bărbatul mulţumeşte politicos. Pune ceasul atent într-un şerveţel, după care îl bagă într-un buzunar al genţii: „Îl voi duce la ceasornicar.”
Ne salută politicos şi iese din compartiment.
Mă aşez pe scaun. La scurt timp zăresc pe jos ochelarii de soare pe care îi purta la buzunarul cămăşii. „Se pare că după o mică îngrijire, m-am ales cu o «mulţumire».” îi spun Andradei amuzată, după care mi-i pun la ochi.

Caricaturist de presa


Realizaţi o povestire care să se încheie cu: “…şi de atunci am renunţat la meseria de caricaturist de presă”.

„Robert, azi e ziua cea mare!”- îmi spune domnul Bălăbănescu în timp ce-mi arată fotografia cu noua „victimă” care urmează a fi caricaturizată. „Raluca Arvat?” întreb uşor agitat. Şeful ridică din sprâncenele stufoase, apoi răsuceşte câteva fire ale mustăţii groase. „Da, o să ne aducă o groază de bani şi succes. Mă bazez pe tine!”- continuă acesta. Îi zâmbesc forţat şi, stânjenit, îl aprob. „Soarta companiei este în mâinile tale!”- spune mulţumit în timp ce iese din birou. Totul ar fi OK dacă ar şti că eu am o relaţie de patru ani cu Raluca. Am ţinut povestea nostră departe de lumea mondenă.

Mă uit la ceas. Este 9:39. O rog pe Manuela, secratara nou-angajată, să-mi aducă nişte cafea, timp în care deschid fereastra. Ascut creionul, scot o coală şi încep să desenez. La scurt timp, aceasta intra, iar foile de pe birou zboară din cauza curentului. Mă grăbesc să le adun de pe jos, iar Manuela se apleacă să mă ajute. Îmi îndrept privirea către decolteul ei. Nasturii cămăşii gri sunt desfăcuţi şi-i pot zări dantela sutienului negru. „S-a întâmplat ceva?” mă întreabă zâmbitoare, apoi îmi dă foile. Uşor bulversat, îmi potrivesc ochelarii: „Mă uitam la ecusonul tău. Nu ştiam că te cheama şi Alina”. Amuzată, iese din birou. Îmi şterg sudoarea de pe frunte, mă aşez pe scaun şi continui desenul.
Ceasul arată 14:33. Nici măcar nu mi-am băut cafeaua, dar am terminat caricatura. Îmi rezem capul în podul palmei, iar în timp ce o privesc mă joc cu pixul între degete. Telefonul sună. Tresar. Ridic receptorul, dar firul acestuia dărâmă cana de cafea peste caricatură. Tresar de pe scaun şi răspund. O voce groasă, cea a domnului Bălăbănescu, se aude. Mă întreabă cum stă treaba şi-i spun că mai am câteva retuşuri de făcut. Mă anunţă că, în scurt timp, va ajunge la sediu. Închid repede şi realizez că munca mea este distrusă. Iau caricatura pătată de cafea şi o mototolesc. O arunc spre coşul de gunoi, dar aceasta cade pe lângă. Nu mă sinchisesc să o ridic, mă simt prea obosit, aşa că mă aşez, nepăsător, pe scaun. Dau drumul la radio şi îmi pun mâinile la ceafă. Nu am de ce să mă impacientez, oricum m-am săturat de munca asta. „În fond, e vorba doar de nişte bani”, spun cu aer indiferent. Dintr-o dată, uşa se deschide. Este sefu’, îmbrăcat într-o cămaşă roşie, peste care poartă o vestă neagră, de piele. În mâna dreaptă ţine nişte chei, pe care le răsuceşte cu degetul arătător. Mă salută şi, agitat, îmi cere lucrarea.
Calm, îi fac semn către uşă. Acesta se uită nedumerit, apoi zăreşte hârtia. Fără să lase cheile din mână, o desface şi se uită la ea. Râde zgomotos, apoi îmi cere caricatura. Zâmbesc ironic şi, în timp ce-l privesc în ochi, îi spun că aceasta se află chiar în mâinile sale. „Ha-ha, bună gluma, mi-a plăcut. Hai, arată-mi ce ai făcut”. Plictisit, îi iau hârtia din mână, o îndrept cât de cât şi i-o înapoiez ca s-o vadă mai bine. Insist asupra desenului şi îi spun că altă planşă nu am. Furios, începe să urle: „Tu îţi baţi joc de această companie….”. Încerc să-l întrerup, dar acesta continuă peste mine: „…. din cauza ta pierdem succesul cumulat cu greu!”. Mă obligă să rămân peste noapte să refac lucrarea, însă, calm, îl refuz. Continuă să urle. Iritat de ţipetele sale, arunc creioanele în ghiozdan, îmi iau haina din cuier şi ies. „Te concediez!” – zbiară şeful în urma mea, după care aud zgomotul metalic al cheilor aruncate-n uşă.
Ies din clădire, mă urc într-un taxi şi respir uşurat. Mi-am dat seama că această profesie nu mă caracterizează, şi de atunci am renunţat la meseria de caricaturist de presă.