Nenea cu “n-am loc”

Sunt în tren spre Bucureşti. Am luat acceleratul de la ora 15:38 ca să mai petrec şi eu nişte timp cu ai mei. Este full, evident, doar merge până la Oradea.

Am nimerit într-un vagon semi-decopertat, pentru că la mijloc nu mai este despărţit de compartimente, ci arată asemenea unui Rapid.

Pe scaune nu prea scriau numerele, dar m-am ghidat după cele afişate pe micul panou. Când mi-am luat bilet vânzătoarea mi-a spus că nu mai are loc la geam, dar după cum arăta micul panou (şi după cum am vrut eu să cred), m-am aşezat la geam (că “aşa arăta” sau mai bine zis aşa voiam să arate). Am făcut asta mai mult pentru că e singura priză şi îmi pot băga râjniţa la priză.

În fine, trenul a plecat, compartimentul s-a umplut mai mult de jumătate. Pe la Feteşti a urcat “nenea” care nu avea loc, iar domnişoara de lângă mine l-a invitat să stea jos până vine “proprietarul” (care de fapt eram eu). Toate bune şi frumoase până la Ciulniţa unde urcă un tânăr. Acesta îşi revendică locul, arătând spre o tipă şi spunându-i că stă pe locul lui. Totul devine o zarvă mare, fata “cu favorul” se ridică şi începe să se uite cum sunt locurile aşezate. Nenea, cu şapcă, trecut de 50 de ani şi îmbrăcat semi-sport (asta pentru că are blugi, gen!) stătea chitic. Tipul s-a aşezat pe locul lui, în picioare rămânând doar fata blondă (adică aia cu favorul). Eu spun fetei de lângă mine că “nenea” stă pe mut şi tot vociferez, până când acesta este întrebat ce număr are. Recalcitrant şi foarte deranjat de o asemenea îndrăzneală, a zis că se dă la o parte doar dacă vede bilet cu numărul 61 pe el. Îl scot, îl arăt. Tipa cu favorul la fel. La o privire mai atentă eu stăteam pe locul ei, iar ei i-ar fi revenit numărul meu. Am făcut schimb de bilete, i-am arătat lui “nenea” numărul şi, în sfârşit, s-a ridicat.

Acum stau şi mă uit la el, iar de fiecare dată când îl “săgetez” schimbă privirea. Of, ce vinovaţi estem!

Dragă domnule anonim

În primul rând vreau să vă cer scuze că îmi permit să vă răspund la un mesaj inofensiv al dumneavoastră.

În al doilea rând, aş vrea totuşi să nu lucrez sub anonimat aşa cum aţi făcut.

Revenind.

Subsemnata, Eu, cu domiciliul instabil şi nu mai contează, ţin să vă mulţumesc pentru minunata notă pe care aţi oferit-o articolului de mai jos. Nu am primit niciodată o asemenea notă şi pot să spun că mă simt onorată. Asta e partea bună.

Partea mai puţin plăcută este că, având prea mult timp, mă mai apuc să fac prostii şi uite aşa aflu tot felul de chestii…

Aşadar, v-am aflat identitatea. Iniţial, am găsit locul de unde proveniţi. Bucureşti. Ce drăguţ! Capitală! Cald, frumos acum. Poate ne întâlnim prin metrou. Promit să vă fac cu mâna.

Ulterior, am dat şi peste nume, număr de telefon şi chiar adresa de acasă. Adresa de e-mail era protejată. Mă întreb care e logica din moment ce am aflat atât de multe chestii.

Am stat vreo 15 minute să mă gândesc dacă să vă dau sms, să vă sun sau să vă trimit o scrisoare de mulţumire. Am ales această variantă pentru că m-am ofticat că nu am găsit şi adresa de mail (nu stăteam să caut atât pentru nimic).

Aşadar, dragă domnule (sau ce eşti, tu ştii), îţi mulţumesc pentru stimabila notă de 1. Mă simt onorată! Nu sunteţi primul care dă nota, ci primul care îşi dă şi datele pe tavă. Puteaţi să îndrăzniţi să semnaţi umila notă, aşa cum fac toţi profesorii când oferă calificativ unei lucrări. Nu?

Ete aci, ca să nu zici că am dat pe post date personale. CLICK

Apropo, ăştia de la EVOLVA au net bun? Mă gândeam că poate îmi trag şi eu, dar cu siguranţă nu-mi voi trece numele pe acolo. Cine ştie cine mă descoperă când votez cu note de 1 articolele altora. Ntz, ntz, ntz.

—————————————————————————————————————————————————–

Cam asa stau uneori lucrurile. Şi nu cred că sunt singura care primeşte astfel de note de la anonimi (aparent anonimi, hehe!). Este neplăcut pentru anumite persoane. Dacă cineva îţi spune că eşti beat, nu-l bagi în seamă, dacă zic doi-trei, la fel, dar dacă deja spun mai mulţi, înseamnă că trebuie să te culci. Aşa şi în cazul unui articol. Dacă acela este cotat ca fiind bun şi vine un răsărit să dea un 1 doar aşa la mişto că “hăhă, internetul mă protejează”, nu înseamnă că a “desfiinţat” ceea ce e scris acolo.

Asta ar fi un exemplu pentru cei care fac ca domnul. Nu am să mă apuc să aflu acum care e fiecare “jucăuş”. Acesta a fost primul norocos luat la nimereală.

Astfel de răuţăţi am văzut şi pe un site în care o grămadă de mucoşi criticau un film care nici măcar nu apăruse şi a cărui premieră a fost azi.

Mai calmaţi-vă, fraţilor, că nu se ştie peste ce tâmpiţi daţi.

Vă mulţumesc!

Ai grija ce prinzi intre picioare

Alarma de la telefon sună. Este 6:30 şi trebuie să te trezeşti. O anulezi şi setezi ceasul să sune la 7:00.

Şi iată că…

Tring!!! Este ora 7:00. Şi na, mă trezesc buimacă, apoi arunc pilota de pe mine. Sunt fleaşcă. Îmi iau prosopul, îl arunc pe umăr. Urmează cana cu periuţa de dinţi şi gelul de curăţare. Îmi privesc faţa adormită în timp ce frec dinţii cu spor. Scuip. Spre bucuria mea nu mai îmi sângerează gingiile. Mama lui de aparat dentar! Îmi ud agale tenul şi îl spăl cu săpunul special. Caut cu ochii închişi prosopul, dar nu dau de el. Îi deschid şi încep să mă usture. Damn! În fine, mă şterg, o tulesc în cameră şi mă dau pe faţă cu o cremă tratament care-mi usucă tenul prea tare.

Mă îmbrac. Afară plouă şi este o vreme mohorâtă. Mda… îmi pun totuşi o bluză cu mânecă lungă.

Plec.

Maşina vine imediat şi spre nesimţirea mea ma pun pe locul rezervat handicapaţilor şi bătrânilor. Noroc că nu este mai nimeni prin autobuz, iar eu nu sunt handicabelă. Nu de alta, dar e “confortabil” locul.

Cobor la depou.

Tramvaiul vine. În staţie lumea deja se poziţionează ca să nimerească primii. Ajuns în staţie, se deschid uşile. O doamnă de vreo Anda la cub, mă împinge şi prin gâfâituri se aruncă peste un scaun. Majoritatea urmează strategic acţiunea femeii. Nu este ceva neobişnuit. Aşa păţesc zilnic. Urc liniştită. Jumătate de tramvai este liber, aşa că îmi aleg un loc spre privirile disperate ale celora care şi-ar fi rupt picioarele pe scări să prindă unul. Uite că eu nu am avut nevoie.

În ceva timp ajung la Unirii. Tramvaiul întoarce, iar spre gura de metrou văd puhoi de lume. Fluiere ale poliţiştilor mă asurzesc. Cobor la fel de liniştită. Privesc chipul celora care aşteaptă să urce. Sunt “însetaţi de sânge”. Mulţi dintre ei au deja privirea fixată pe un scaun. Aproape dărâmată decât în picioare, reuşesc să mă strecor pe lângă disperaţi.

Merg spre metrou. Oamenii sunt grăbiţi, agitaţi. Un tip înfulecă dintr-o gogoaşă. Trec pe lângă florăria unde tot timpul televizorul agăţat în colţ este pe “Taraf TV” şi privesc vânzătoarea obeză cum face calcule. Pe jos este ud. Toată lumea calcă prin apă. Privesc hainele şi pantalonii pătaţi de noroi ale celor din faţa mea. Nu mă întorc să verific şi p-ai mei pentru că aş risca să rămân fără… faţă.

Aproape de metrou, urma să mi se întâmple ceva la care nu m-aş fi gândit niciodată. Prin toată îngrămădeala aia, brusc simt ceva… între picioare. Subţire, lung şi mat. Rămân înmărmurită, iar senzaţia dispare aproape instant. Tipa din dreapta mea roşeşte şi măreşte pasul. Mă evită. În mâna stângă văd obiectul cu care a încercat să-mi “violeze” teritoriul. Probabil am avut noroc sau ghinion că “obiectul” nu s-a deschis în momentul “contactului”. Mă miram de lungimea şi imensitatea obiectului, dar şi de senzualitatea atingerii. Cum să nu!

A dracu umbrelă! În toată agitaţia aia mă aşteptam să mă lovească în umăr, în piciorul drept sau stâng, chiar în faţă, dar nu între picioare domle?

Acum nu ştiu ce să fac. Să-mi iau un dispozitiv pentru detectarea umbrelelor în caz de pericol sau în caz de …urgenţă.