Sunt în tren spre Bucureşti. Am luat acceleratul de la ora 15:38 ca să mai petrec şi eu nişte timp cu ai mei. Este full, evident, doar merge până la Oradea.

Am nimerit într-un vagon semi-decopertat, pentru că la mijloc nu mai este despărţit de compartimente, ci arată asemenea unui Rapid.

Pe scaune nu prea scriau numerele, dar m-am ghidat după cele afişate pe micul panou. Când mi-am luat bilet vânzătoarea mi-a spus că nu mai are loc la geam, dar după cum arăta micul panou (şi după cum am vrut eu să cred), m-am aşezat la geam (că “aşa arăta” sau mai bine zis aşa voiam să arate). Am făcut asta mai mult pentru că e singura priză şi îmi pot băga râjniţa la priză.

În fine, trenul a plecat, compartimentul s-a umplut mai mult de jumătate. Pe la Feteşti a urcat “nenea” care nu avea loc, iar domnişoara de lângă mine l-a invitat să stea jos până vine “proprietarul” (care de fapt eram eu). Toate bune şi frumoase până la Ciulniţa unde urcă un tânăr. Acesta îşi revendică locul, arătând spre o tipă şi spunându-i că stă pe locul lui. Totul devine o zarvă mare, fata “cu favorul” se ridică şi începe să se uite cum sunt locurile aşezate. Nenea, cu şapcă, trecut de 50 de ani şi îmbrăcat semi-sport (asta pentru că are blugi, gen!) stătea chitic. Tipul s-a aşezat pe locul lui, în picioare rămânând doar fata blondă (adică aia cu favorul). Eu spun fetei de lângă mine că “nenea” stă pe mut şi tot vociferez, până când acesta este întrebat ce număr are. Recalcitrant şi foarte deranjat de o asemenea îndrăzneală, a zis că se dă la o parte doar dacă vede bilet cu numărul 61 pe el. Îl scot, îl arăt. Tipa cu favorul la fel. La o privire mai atentă eu stăteam pe locul ei, iar ei i-ar fi revenit numărul meu. Am făcut schimb de bilete, i-am arătat lui “nenea” numărul şi, în sfârşit, s-a ridicat.

Acum stau şi mă uit la el, iar de fiecare dată când îl “săgetez” schimbă privirea. Of, ce vinovaţi estem!

Advertisements