Alarma de la telefon sună. Este 6:30 şi trebuie să te trezeşti. O anulezi şi setezi ceasul să sune la 7:00.

Şi iată că…

Tring!!! Este ora 7:00. Şi na, mă trezesc buimacă, apoi arunc pilota de pe mine. Sunt fleaşcă. Îmi iau prosopul, îl arunc pe umăr. Urmează cana cu periuţa de dinţi şi gelul de curăţare. Îmi privesc faţa adormită în timp ce frec dinţii cu spor. Scuip. Spre bucuria mea nu mai îmi sângerează gingiile. Mama lui de aparat dentar! Îmi ud agale tenul şi îl spăl cu săpunul special. Caut cu ochii închişi prosopul, dar nu dau de el. Îi deschid şi încep să mă usture. Damn! În fine, mă şterg, o tulesc în cameră şi mă dau pe faţă cu o cremă tratament care-mi usucă tenul prea tare.

Mă îmbrac. Afară plouă şi este o vreme mohorâtă. Mda… îmi pun totuşi o bluză cu mânecă lungă.

Plec.

Maşina vine imediat şi spre nesimţirea mea ma pun pe locul rezervat handicapaţilor şi bătrânilor. Noroc că nu este mai nimeni prin autobuz, iar eu nu sunt handicabelă. Nu de alta, dar e “confortabil” locul.

Cobor la depou.

Tramvaiul vine. În staţie lumea deja se poziţionează ca să nimerească primii. Ajuns în staţie, se deschid uşile. O doamnă de vreo Anda la cub, mă împinge şi prin gâfâituri se aruncă peste un scaun. Majoritatea urmează strategic acţiunea femeii. Nu este ceva neobişnuit. Aşa păţesc zilnic. Urc liniştită. Jumătate de tramvai este liber, aşa că îmi aleg un loc spre privirile disperate ale celora care şi-ar fi rupt picioarele pe scări să prindă unul. Uite că eu nu am avut nevoie.

În ceva timp ajung la Unirii. Tramvaiul întoarce, iar spre gura de metrou văd puhoi de lume. Fluiere ale poliţiştilor mă asurzesc. Cobor la fel de liniştită. Privesc chipul celora care aşteaptă să urce. Sunt “însetaţi de sânge”. Mulţi dintre ei au deja privirea fixată pe un scaun. Aproape dărâmată decât în picioare, reuşesc să mă strecor pe lângă disperaţi.

Merg spre metrou. Oamenii sunt grăbiţi, agitaţi. Un tip înfulecă dintr-o gogoaşă. Trec pe lângă florăria unde tot timpul televizorul agăţat în colţ este pe “Taraf TV” şi privesc vânzătoarea obeză cum face calcule. Pe jos este ud. Toată lumea calcă prin apă. Privesc hainele şi pantalonii pătaţi de noroi ale celor din faţa mea. Nu mă întorc să verific şi p-ai mei pentru că aş risca să rămân fără… faţă.

Aproape de metrou, urma să mi se întâmple ceva la care nu m-aş fi gândit niciodată. Prin toată îngrămădeala aia, brusc simt ceva… între picioare. Subţire, lung şi mat. Rămân înmărmurită, iar senzaţia dispare aproape instant. Tipa din dreapta mea roşeşte şi măreşte pasul. Mă evită. În mâna stângă văd obiectul cu care a încercat să-mi “violeze” teritoriul. Probabil am avut noroc sau ghinion că “obiectul” nu s-a deschis în momentul “contactului”. Mă miram de lungimea şi imensitatea obiectului, dar şi de senzualitatea atingerii. Cum să nu!

A dracu umbrelă! În toată agitaţia aia mă aşteptam să mă lovească în umăr, în piciorul drept sau stâng, chiar în faţă, dar nu între picioare domle?

Acum nu ştiu ce să fac. Să-mi iau un dispozitiv pentru detectarea umbrelelor în caz de pericol sau în caz de …urgenţă.

Advertisements