„…şi de atunci am ascultat sfatul prietenului meu. Imaginaţi o povestire cu acest sfârşit ”.

„Milioane de fulgi de zăpadă….”, răsună în maşină una dintre melodiile mele preferate. Dan, Mirela, Bogdan şi cu mine ne îndreptăm spre Predeal, locul unde ne vom petrece anul acesta sărbătorile de iarnă. Cântăm, batem din palme şi râdem zgomotos. La scurt timp, zăresc un panou pe care scrie: „cota 1200”. Începe să ningă. Crestele munţilor sunt acoperite cu zăpadă, iar norii groşi plutesc deasupra lor. Încet, încet, parbrizul se umple de zoaie de la fulgii mari care, o dată ce cad pe acesta, se topesc. Pornesc ştergătoarele. Din cauza vremii, se circulă tot mai greu.

„Nu crezi că ar fi mai bine să ne oprim undeva peste noapte?”, întreabă Mirela care se află pe scaunul din dreapta mea. Îşi sprijină capul pe centura de siguranţă, iar cu buricul degetelor îşi scrie numele pe geamul aburit. Pe bancheta din spate sunt băieţii. Ameţit, Bogdan propune să nu ne oprim şi să continuăm drumul, după care-şi desface a patra cutie de bere. Are obrajii îmbujoraţi şi, din când în când, îmi mimează, în oglinda retrovizoare, un sărut. Lângă el se află Dan care, cu ochelarii sprijiniţi de baza nasului, studiază atent harta. Aprobă ideea Mirelei , iar la scurt timp îi dă o palmă peste ceafă lui Bogdan.
„Uitaţi, 5 km până la Cabana Pârâul Rece!”, spune Mirela în timp ce şterge geamul cu mâneca puloverului. Măresc viteza, însă Dan îmi spune să merg încet. Încăpătânată îi ignor sfatul. Sunt obosită, iar gândul că aş putea să mă odihnesc într-un pat mă moleşeşte tot mai tare. Brusc, pierd controlul volanului, iar maşina începe să alunece către prăpastie. Apăs speriată frâna, dar automobilul nu se opreşte. Toată lumea se panichează, Mirela ţipă, Bogdan înjură, eu tremur toată. Dan se repede din spate şi trage frana de mână. Invârt repede de volan şi ne proptim în şantul de la marginea drumului.
Cu ochii plini de lacrimi, Mirela îşi scoate centura şi iese afară: „Eşti nebună!”, ţipă aceasta, apoi trânteşte portiera. Termometrul bordului indică -4ºC. În jur este linişte. Nu se aude decât vântul care şuieră şi spulberă în aer zăpada aşternută pe crengile brazilor. Scot o lopată din portbagaj şi i-o dau lui Dan care, ajutat de Bogdan, încearcă să elibereze roţile. „Bine că ai lopată, dar lanţuri la roţi nu te-a dus capul să pui!”, spune Bogdan în timp ce se chinuie să dea la o parte zăpada. Fruntea i se umple de sudoare, iar la scurt timp îşi dă jos geaca. Îşi aprinde o ţigară şi-şi dă cu mâna prin părul cârlionţat.
Dintr-odată, se aude un zgomot provocat de o maşină care vine din faţă. Grăbit, Dan face semne cu mâna, dar aceasta îşi continuă drumul, fără să oprească. Disperată, Mirela se pune în genunchi şi dă cu pumnii prin zăpada proaspăt aşternută. Ninge din ce în ce mai tare şi deja este întuneric. Nu rămâne decât să intrăm în maşină şi să aşteptăm până la ziuă. Pornesc motorul, apoi dau drumul la căldură.
Muzica în surdină ne calmează. Fără niciun stres, Bogdan aprinde o ţigară şi începe să scoată fumul pe nas. În maşină se simte un miros puternic de ars, nicidecum de tutun. „Tu fumezi iarbă?!”, întreabă Dan revoltat. Bogdan stinge repede ţigara, o aruncă pe geam şi refuză să vorbească. La insistenţele Mirelei acesta urlă şi cere să fie lăsat în pace. Iese din maşină, apoi trânteşte portiera. Merg după el şi, calmă, încerc să-l conving să vorbească. Uşor agitat, îşi freacă palmele şi, cu privirea-n pământ, recunoaşte că fumează de o jumătate de an. Rămân şocată. Intrăm în maşină şi ne comportăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La scurt timp toată lumea adoarme, însă eu nu îmi pot reveni. Îl privesc pe Bogdan cum doarme şi plâng.
De dimineaţă reuşim să luăm legătura cu o autospecială şi, ajutaţi de echipa de deszăpezire, scoatem maşina din şanţ. Îl las pe Dan să conducă în locul meu, pentru că eu am o migrenă îngrozitoare.
Mi-am dat seama că nu ar fi trebuit să mă încăpăţânez şi de atunci am ascultat sfatul prietenului meu.
Advertisements